photo credit: Unsplash
A doua, da! Pentru că la prima am avut șansa să am o colegă pricepută lângă mine și n-a trebuit să depun efort. N-am înțeles nimic din tot ce s-a întâmplat și nici nu mi-am bătut capul.
A doua a fost una nebună și de pierderea minților.
Venise ziua când baiatul din provincie trebuia să ajungă singur în capitală și să se descurce cu toate chiar și cu metroul. Doamne, cât stres a fost pe mine cu metroul!
Nu eram sigur nici măcar pe unde se intră în stație. Apoi am enervat-o pe doamna de la bilete. Voiam să mă sfătuiesc cu ea. N-am avut șanse. Vorbea foarte repede si se grăbea. N-am mai zis nimic, am luat bilet și am pornit în aventură. Alergam pe toate scarile într-un costum cu dungi și cu niște pantofi noi incomozi. Îi făcusem praf de la atâta fâțâială, dar nu mă mai interesa nimic.
Treaba se complica tot mai mult. Timpul trecea și nu știam în ce direcție s-o apuc. Mă apuc să întreb oamenii unde e stația Pipera. Mi se spune că va trebui să schimb, să cobor, să urc din nou și din nou. Eram pierdut, nu ințelegeam mai nimic.
Tot întrebând, fără vreo speranță că o să mă lămurească cineva, totul s-a luminat când am auzit: „păi, mergeți cu mine că tot la Pipera merg și eu”. Dumnezeule, era ceva de neimaginat. Nu-mi găseam cuvintele să-i mulțumesc. Am început să mă bâlbâi. Omul m-a întrebat dacă mă simt bine. Da, mă simțeam ca cel mai fericit om din lume.
A fost perfect. Câteva minute am simțit că trăiesc. Fericirea n-a durat mult și s-a stins când a apărut un tip care îl ținea de vorbă pe ghidul meu. Eram blocat pentru că aveam nevoie să mai întreb cum e cu drumul. Cum e cu stațiile, cum schimbăm, ce e de făcut. Păi, nu mă mai auzea nimeni. Cei doi vorbeau între ei fără oprire. Am mai strecurat totuși câte o întrebare. Cred că erau cam „tâmpite” pentru că le vedeam reacțiile. Se abțineau de jenă și de milă față de mine să nu râdă.
Până la urmă ajungem la destinație. Mulțumesc de mai multe ori omului care mă ajutase și ne salutăm.
Am răsuflat ușurat. De bucurie m-am dus să beau un suc. Eram cumva mândru că rezolvasem chestia cu metroul. Am sunat și acasă să le zic. Nu li s-a părut nimic interesant. N-am înteles de ce. Păi, atâta muncă și să nu zică nimeni un „bravo”?!
După ce am terminat tot ce aveam de făcut îmi dau seama că va trebui să mă întorc tot cu metroul. Doamne, ce fac acum?
Cobor în statie (aici m-am descurcat), dar nu știam în ce direcție s-o apuc. Tot citeam hărțile și indicatoarele, dar parcă nimic nu se lega în capul meu.
Ce să vezi, ce minune, ce bucurie, ce nebunie, ce fericire! Omul care mă luase cu el dimineața mi-a apărut în cale. A fost ceva de vis. M-a luat sub aripa lui (chiar dacă nu mă lua oricum mă băgam eu acolo) și m-a îndrumat la fix.
Omule, sper că citești aceste rânduri! Nici acum nu știu cum să-ți mulțumesc mai mult. May the force be with you!