Filmul indian & emotiile
Ziua in care ne-am hotarat sa mergem toti de la bloc la cinema n-o voi uita „ever”. Nu conta la ce film mergeam, ideea era ca in sfarsit mergeam si noi pentru prima data in oras, la cinema. Eram vreo 7 cam de aceeasi varsta. Intram, nu prea stiam care e faza cu biletele, dar ne prindem repede. Ne cautam fiecare locurile si ne asezam. Desi eu aveam loc exact la margine, mi-a convenit ca puteam sa ma intind mai mult. Incepe filmul. Genul era indian 😷. Nu intelegeam de ce tot cantau actorii. Usor, usor, povestea ma prinde. Efectul de telenovela imi intra in sange🙃. Pe la jumatatea filmului aud in spatele meu pe cineva ca plange. Nu stiu cum naiba, dar imediat ma cuprinde si pe mine un plans atat de tare ca nu ma mai puteam opri. Imi era rusine de amicii mei. Imi era teama sa nu ma vada ca plang. Incercam sa nu ma mai uit la film si sa ma gandesc la momente comice. Nu puteam, frate. 😱 Mai era putin si se termina filmul. Disperat sa nu vada nimeni ca ma transformasem in fanul nr 1 al telenovelelor, aleg sa nu mai vad sfarsitul si sa plec din sala (oricum, daca mai vedeam si finalul…cred ca faceam balta pe jos). Seara, la bloc, ma intreaba amicii mei de ce am plecat. „Pai n-ati vazut, ma, ce slab era filmul? Pe voi nu va bufnea rasul la scenele alea?”😜